HRseeker’s Weblog

Intors proaspat din vacanta (nu prea multa ca strica), vroiam sa scriu despre ceva relaxant si usor, dar se pare ca intoarcerea brusca in ritmul turbat al multinationalei, nu iti lasa timp pentru lucrurile simple. Oricum mi-a fost destul de greu sa trec de la pantaloni scurti, tricou (uneori chiar fara tricou) si papuci la pantaloni lungi, camasi, pantofi; nu mai vorbesc de minunata plimbare de luni dimineata cu metroul. Trecand de la aerul proaspat de tara si linistea unui orasel mic la tumultul Bucurestiului + sauna din metrou, a fost putin cam mult pentru mine intr-un timp atat de scurt. Peste toate astea, vine ca o furtuna, o alta imagine turbulenta a multinationalei: cum sa urli in gura mare ca vrei sa pleci si poti obtine o creste de 50% a salariului.

Idea este simpla: te agiti minim 6 luni si te bagi in seama foarte des cu seful. Dupa asta, incepi si te plangi in cadrul departamentului: ca nu iti e bine, ca totul pute, ca iti cauti de lucru, ca nu stii cum sa scapi de nebunii astia, etc. Toate astea cu mare grija, in asa fel incat sa te asiguri ca info ajunge la urechile cui trebuie. Acum apar 2 variante:
a) pupincurismul si linguseala a dat roade si ti se face o contraoferta - rezolvam problemele, nu le prevenim - activitatea din ce in ce mai des intalnita in multinationale;
b) din pacate, sefu’ al mare si-a dat seama ca nu esti chiar key person pentru departamentul ala, asa ca iti ureaza drum bun.

Nu imi este foarte clar de ce lucrurile astea se intampla atat de fatis, atat de evident, atat de pe fata, atat de “transparent” ar spune unii si ar lua chestia asta ca o valoare - adica cum bre, suntem transparenti, nu e bine asta?
Viata incepe sa mi se para din ce in ce mai ciudata - e posibil sa nu mai fiu compatibil cu stilul asta de viata, cu debandada asta in care ne invartim, cu haosul acesta pe care se pare ca unii reusesc sa il controleze si altii nu, pentru lupta asta pe viata si pe moarte fara a mai tine cont si de cel de langa?

Oricum, simt in momentul de fata ca ma pot compara cu piata imobiliara - total blocat.

Pesimismul asta nu ma caracteriza pana acum.

nota pentru mine: sa mai citesc niste carti automotivante

Tocmai am aflat o chestie interesanta. Decis sau indecis e de bine si in acelasi timp de rau.
Daca esti decis poate insemna ca nu analizezi suficient si te arunci cu capul inainte, dar in acelasi timp e de bine deoarece poti face schimbari.
Daca esti indecis, nu e de bine deoarece te opui schimbarii dar in acelasi timp e si de bine pentru ca stai si analizezi toate elementele - ce conteaza ca nu reusesti sa iei o decizie!
Nu stiu cum e mai bine. Unii apreciaza faptul ca te arunci inainte fara a sta pe ganduri. Daca iese prost, macar au pe cine sa dea vina. Daca iese bine, ei sunt deosebiti, deoarece au avut viziunea si curajul sa creada intr-unul care se arunca in gol: “iti dai seama cate riscuri ne-am asumat!”.

Daca esti indecis si dureaza prea mult pana reusesti sa iei o decizie, ai doua variante:
- lumea te blameaza si data viitoare nu va mai apela la tine
- sau apare un “saritor in gol” si isi asuma decizia.

De unde sa o apuci?

Am revazut filmul asta, astaseara la HBO. Uitasem aproape ce inseamna sa nu prea ai nimic. Sa ajungi in situatia de a fi dat afara deoarece nu ai bani sa iti platesti chiria, sa nu ai bani sa iti platesti amenzile de parcare in situatia in care oricum ai renuntat la masina pentru ca nu iti permiteai sa o mai ai, sa nu ii poti cumpara copilului tau o bomboana, etc. Si noi ne luptam ca niste hiene pentru un job mai bun, mai bine platit, mai bine vazut, un pic mai sus pe minunata scara ierarhica, oricum creata artificial tot de unii ca noi, o scala care nu iti ofera nimic si pentru care multi dintre noi suntem in stare sa renuntam la o gramada de lucruri pentru a accede - familie, prieteni, rude, la viata pana la urma si la urma. Unii nu au nici un fel de job si ar face orice sa aiba job-ul tau, dar tu nu vrei decat sa mergi mai departe. Aici te-ai plictisit, ai facut tot ce se putea, nu iti mai convine salariul (desi ai cateva zeci de milioane bune), nu iti mai plac colegii, sefii, etc. Altii ar face orice sa aiba job-ul tau.

Intr-un final realizam ca cei care au mai putin, au mai mult pana la urma. Cei care nu au zeci de milioane lunar, nu au nici probleme de genul “masina aluia e mai smechera decat a mea”, ei merg cu metroul si de multe ori pe jos. Faptul ca au ce sa puna pe masa este o mare victorie, faptul ca ajung acasa la copil si acesta se uita la ei ca la un erou, valoreaza mai mult decat orice job de kkt pe care l-ar putea avea vreodata. Corporatisti care nu stiu sa se mai bucure de simplul fapt ca azi a iesit soarele. Pentru ei e ceva enervant deoarece le bate lumina in laptop-uri si nu se mai vede atat de bine. Pentru ei, orice iesire din birou este un alt motiv sa mai faca ceva legat de job. Orele tarzii din noapte petrecute la servici nu reprezinta decat hopul pe care il mai au de sarit pentru a merge mai departe.

Incearca sa il pui pe unul din asta sa vina cu metroul la servici, sa fie nevoit sa mearga pe jos ceva mai mult din simplul motiv ca nu a gasit loc de parcare in fata portii, sa trebuiasca sa se vanda in fata unora care nu il cunosc si nu ii cunosc “renumele” si l-ai pierdut. Astia sunt oamenii cu care din pacate cei mai multi dintre noi ne comparam. Cel mai smecher costum, cel mai tare ceas, cea mai tare masina, cele mai tari vacante, cele mai smechere case, etc. Si cu ce raman dupa toate astea?

Mai bine va uitati inca o data la fimul asta si analizati ceea ce inseamna viata si sacrificiile de care unii mai sunt inca in stare.

Hai sa incercam sa ne bucuram de mici chestii din viata; alea mari vor veni oricum.

Cand incepe sa te bata gandul sa iti cauti de lucru, te poti afla in mai multe situatii:
- gasesti imediat ceea ce cauti si te accepta lumea
- te gandesti de x ori inainte de a te apuca de cautat
- gasesti ceea ce cauti, dar nu prea te vor ceilalti - persevereaza
- nu gasesti ceea ce cauti - poate esti prea pretentios, poate nu e nimic in piata la ora respectiva - persevereaza
- te gasesc altii, dar nu este ceea ce cauti - sa persevereze ei
- te gasesc altii si este exact ceea ce cauti - ideal/utopic/ireal/se intampla foarte rar - persevereaza

Traiesc cu senzatia ca daca lucrezi in HR este destul de complicat sa iti schimbi locul de munca. Esti atent la foarte multe lucruri pe care un candidat normal nu le-ar vedea. Interviul este uneori hilar - stii ce cauta sa afle cel din fata ta si e destul de greu sa pari surprins si mai ales sa dai senzatia ca nu te asteptai la o astfel de intrebare.
Daca esti de ceva mai mult timp intr-o firma - peste 4 ani - e deasemenea destul de complicat sa pleci (asta combinata cu jobul in HR - e mortal). Ai un loc caldut in care te-ai obisnuit; stii ce rahaturi se intampla, stii cine le face si stii cum sa le iei. Schimbarea te-ar putea da usor peste cap.
Daca te muti intr-o firma mica, plecand dintr-o multinationala, sigur vei suferi un soc. Aici ai 2 posibilitati - reusesti sa treci si te adaptezi la un stil de munca si de viata normal (multinationala este anormala din toate punctele de vedere) sau nu reusesti asta si incepi sa iti cauti de lucru (din nou). Imi povestea o prietena vis-a-vis de mutatul din multinationala intr-o firma usor mai mica - “Aici nimeni nu se enerveaza, nimeni nu injura, nimeni nu se grabeste. Am senzatia ca lucrurile stau pe loc.” Din iuresul nebun in care ne invartim, sa treci intr-o stare normala de lucru, pare intr-adevar un soc si o stopare a activitatii. Pana la urma si la urma, iti dai seama ca exista viata si dupa munca (vorba celor de la Guerilla). Realizezi ca programul e normal sa se termine la ora 17:30 sau 18:00 si nu trebuie sa stai peste program (doar pentru ca asa vor unii). Descoperi viata de familie (daca o mai ai la momentul respectiv), descoperi ca inca mai exista parcuri, teatre, cinematografe, prieteni (idem cu viata de familie). Descoperi o noua lume. Descoperi ca ai timp. Descoperi ca minunatul gadget - laptop - pe care il ai la birou nu reprezinta totul.

Unii descopera asta prea tarziu, unii nu vor sa recunoasca acest lucru niciodata, foarte putini au curajul sa admita anormalitatea si sa faca ceva in acest sens.

Celor din urma, multa bafta la cautare, celorlati somn usor.

Vroiam sa povestesc putin despre Barcelona si cum se vedea ea prin ochii unui roman care nu se duce la cules de capsuni, dar am primit asta pe mail si nu ma pot abtine sa nu o share-uiesc. So, enjoy….ratatilor  :o)